Toţi avem momente în care suntem singuri. Pur şi simplu aşa nimerim sau aşa încercăm să combinăm lucrurile ca să fim singuri. Pentru mulţi singurătatea reprezintă un remediu, un loc sigur unde eşti tu cu concepţiile tale. Pentru alţii singurătatea este un duşman şi devin închişi, vor să scape, se revoltă. Şi mai putem vorbi de o subspecie, despre solitarii care se simt bine cu ei înşişi, modul lor de a trăi. Sunt convins că vă încadraţi în una dintre aceste categorii. Dacă ne pricepem un pic la psihologia umană ne dăm seama că aparţinând unuia din aceste grupuri, ne dezvăluie personalitatea noastră, cum eşti tu de fapt. Singurătatea este o parte a vieţii, un dar. Aşa cum inima nu ţi se opreşte, doar la momentul final, aşa şi singurătatea apare tot timpul, indiferent dacă eşti un copil abia venit pe lume, un adolescent, un tânăr dezorientat, un adult foarte ocupat, un om care nu se poate înlocui, un tată pe care se bazează familia, un director care conduce o firmă, un medic care salvează vieţi sau eşti un prieten, prietenul prietenului tău. De fapt eşti singur, tu cu viaţa. Asta e o lege nescrisă, nimeni niciodată nu este cu tine, doar periodic, un timp mai îndelungat sau doar câteva clipe, dar şi în aceste cazuri sunt excepţii. Ce pot să faci? Poţi să zici că “viaţă? credeam că vei fi mai blândă cu mine, dar m-ai aruncat sălbatic aici de unde doar strigătele îmi mai amintesc de tine”, nu rezolvi nimic, viaţa e ceva pe care o simţi, care trebuie folosită până la extremităţi.
Într-o zi am avut o discuţie cu cel mai bun prieten al meu şi a venit vorba despre prietenie, idei de ordin general. Pentru mine prietenia înseamnă mai mult poate decât îşi imagina el, dar am rămas surprins de reacţia lui, cum că “prietenia” e ceva extraordinar, dar de fapt, în fond ca om, tu eşti tot singur. Am stat şi m-am gândit, da, e corect, deşi e dureros pe undeva. Trebuie să fim conştienţi că sunt şi vor fi “n” situaţii în care eşti tu şi nimeni altcineva. Am dezvoltat noi acest subiect, am întors pe toate feţele şi am ajuns la o concluzie: “prietenia” este cel mai preţios cadou pe care îl poţi primi gratis. Pentru orice altceva ai de muncit şi de tras, unicul sentiment şi relaţie care se formează spontan fără eforturi, vorbesc de conexiuni adevărate, construite pe gânduri, imaginaţii, clipe, zile, săptămâni, ani, zâmbete, râsete, plimbări, situaţii trăite împreună. Sunt puţini oameni pentru care mi-aş da viaţa, el este unul din ei, chiar dacă unora ar părea exagerată această afirmaţie, fără ezitare. Undeva e firească “singurătatea” asta. O vorbă celebră “live alone, die alone”, nu avem puterea, nici permisiunea să schimbăm noi mersul natural la vieţii. Poate cele două concepte “prietenie-singurătate” sunt incompatibile, dar dacă le analizăm chiar se completează perfect. Prietenia este poate o etapă care te ajută în viaţă să zbori, îţi arată un drum, îţi oferă soluţii dar nu poate zbura în locul tău, “prietenia” are destinul său propriu. Un caz ideal ar fi ca să trăiţi cât mai mult împreună, dar nimeni nu poate asigura această dorinţă.
Uneori ne gândim la tot ceea ce a fost şi nu înţelegem de ce, privim la cum suntem şi nu înţelegem cum, ne uităm în viitor şi vedem în ceaţă cum am vrea să fim…doar ne uităm. În rest încercăm să fim mai buni, mai pregătiţi, să fim oamenii potriviţi pentru toată lumea, să îndeplinim condiţiile de acceptare în lumea din care facem parte. Unii nu se gândesc la asta, trăiesc , trăiesc simplu. Avem de învăţat de la ei. Chiar dacă sunt loviţi de soartă, nu realizează. Legea singurătăţii e valabilă pentru noi toţi: nu suntem aici unul pentru altul, nu suntem aici pentru cineva anume, suntem doar pentru noi înşine, ne odihnim în singurătatea noastră.
Singurătatea are mai multe faţete, cu grijă trebuie să abordezi fiecare. Trebuie să ne acoperim cu latura ei înălţătoare. Oare singurii cum sunt singuri? Totdeauna! Toţi aceia care se înalţă deasupra tutror, care suferă în obscuritate pentru a da lumină la toţi. Mi-a plăcut mult vorba lui Victor Hugo “Singuraticul este un diminutiv al sălbaticului acceptat de civilizaţie.” Şi cum firea omului e să fugă de singurătate şi să caute totdeauna un sprijin care nu este mai dulce decât inima unui prieten, n-avem decât să ne preţuim prietenii, să-i ajutăm, să-i înţelegem şi să fim alături de ei oricând. Iar singurătatea să fie acel mijloc care să umple acel gol de unde ne încărcăm, ne echipăm, ne înarmăm pentru luptă.
