Toţi avem momente în care suntem singuri. Pur şi simplu aşa nimerim sau aşa încercăm să combinăm lucrurile ca să fim singuri. Pentru mulţi singurătatea reprezintă un remediu, un loc sigur unde eşti tu cu concepţiile tale. Pentru alţii singurătatea este un duşman şi devin închişi, vor să scape, se revoltă. Şi mai putem vorbi de o subspecie, despre solitarii care se simt bine cu ei înşişi, modul lor de a trăi. Sunt convins că vă încadraţi în una dintre aceste categorii. Dacă ne pricepem un pic la psihologia umană ne dăm seama că aparţinând unuia din aceste grupuri, ne dezvăluie personalitatea noastră, cum eşti tu de fapt. Singurătatea este o parte a vieţii, un dar. Aşa cum inima nu ţi se opreşte, doar la momentul final, aşa şi singurătatea apare tot timpul, indiferent dacă eşti un copil abia venit pe lume, un adolescent, un tânăr dezorientat, un adult foarte ocupat, un om care nu se poate înlocui, un tată pe care se bazează familia, un director care conduce o firmă, un medic care salvează vieţi sau eşti un prieten, prietenul prietenului tău. De fapt eşti singur, tu cu viaţa. Asta e o lege nescrisă, nimeni niciodată nu este cu tine, doar periodic, un timp mai îndelungat sau doar câteva clipe, dar şi în aceste cazuri sunt excepţii. Ce pot să faci? Poţi să zici că “viaţă? credeam că vei fi mai blândă cu mine, dar m-ai aruncat sălbatic aici de unde doar strigătele îmi mai amintesc de tine”, nu rezolvi nimic, viaţa e ceva pe care o simţi, care trebuie folosită până la extremităţi.

Într-o zi am avut o discuţie cu cel mai bun prieten al meu şi a venit vorba despre prietenie, idei de ordin general. Pentru mine prietenia înseamnă mai mult poate decât îşi imagina el, dar am rămas surprins de reacţia lui, cum că “prietenia” e ceva extraordinar, dar de fapt, în fond ca om, tu eşti tot singur. Am stat şi m-am gândit, da, e corect, deşi e dureros pe undeva. Trebuie să fim conştienţi că sunt şi vor fi “n” situaţii în care eşti tu şi nimeni altcineva. Am dezvoltat noi acest subiect, am întors pe toate feţele şi am ajuns la o concluzie: “prietenia” este cel mai preţios cadou pe care îl poţi primi gratis. Pentru orice altceva ai de muncit şi de tras, unicul sentiment şi relaţie care se formează spontan fără eforturi, vorbesc de conexiuni adevărate, construite pe gânduri, imaginaţii, clipe, zile, săptămâni, ani, zâmbete, râsete, plimbări, situaţii trăite împreună. Sunt puţini oameni pentru care mi-aş da viaţa, el este unul din ei, chiar dacă unora ar părea exagerată această afirmaţie, fără ezitare. Undeva e firească “singurătatea” asta. O vorbă celebră “live alone, die alone”, nu avem puterea, nici permisiunea să schimbăm noi mersul natural la vieţii. Poate cele două concepte “prietenie-singurătate” sunt incompatibile, dar dacă le analizăm chiar se completează perfect. Prietenia este poate o etapă care te ajută în viaţă să zbori, îţi arată un drum, îţi oferă soluţii dar nu poate zbura în locul tău, “prietenia” are destinul său propriu. Un caz ideal ar fi ca să trăiţi cât mai mult împreună, dar nimeni nu poate asigura această dorinţă.

Uneori ne gândim la tot ceea ce a fost şi nu înţelegem de ce, privim la cum suntem şi nu înţelegem cum, ne uităm în viitor şi vedem în ceaţă cum am vrea să fim…doar ne uităm. În rest încercăm să fim mai buni, mai pregătiţi, să fim oamenii potriviţi pentru toată lumea, să îndeplinim condiţiile de acceptare în lumea din care facem parte. Unii nu se gândesc la asta, trăiesc , trăiesc simplu. Avem de învăţat de la ei. Chiar dacă sunt loviţi de soartă, nu realizează. Legea singurătăţii e valabilă pentru noi toţi: nu suntem aici unul pentru altul, nu suntem aici pentru cineva anume, suntem doar pentru noi înşine, ne odihnim în singurătatea noastră.

Singurătatea are mai multe faţete, cu grijă trebuie să abordezi fiecare. Trebuie să ne acoperim cu latura ei înălţătoare. Oare singurii cum sunt singuri? Totdeauna! Toţi aceia care se înalţă deasupra tutror, care suferă în obscuritate pentru a da lumină la toţi. Mi-a plăcut mult vorba lui Victor Hugo “Singuraticul este un diminutiv al sălbaticului acceptat de civilizaţie.” Şi cum firea omului e să fugă de singurătate şi să caute totdeauna un sprijin care nu este mai dulce decât inima unui prieten, n-avem decât să ne preţuim prietenii, să-i ajutăm, să-i înţelegem şi să fim alături de ei oricând. Iar singurătatea să fie acel mijloc care  să umple acel gol de unde ne încărcăm, ne echipăm, ne înarmăm pentru luptă.

O mică povestire care m-a impresionat.

La Rucăr, în locul de basm numit “La Meri”, la expoziţia crescătorilor de animale “Expo-pastoralis ‘80″, ţinută la sărbătoarea veche de când lumea Rucărului (răvăşitul oilor numită), unde au fost prezentaţi mai  mulţi câini ciobăneşti româneşti, am aflat povestea căţelei Molda, care n-a fost premiată pentru frumuseţe, aşa cum sunt de obicei premiaţi câinii în expoziţii, ci pentru…vitejie şi dragoste. Cât de minunat, de reconfortant să ştii că pe lumea asta frământată, cineva poate să ia un premiu pentru dragoste şi vitejie şi că, în aceeaşi lume, cineva poate să dea un asemenea premiu!

Premiul a fost simbolic, o medalie, o diplomă şi 300 de lei. Toate pentru o viaţă de om salvată de un câine. Pentru viaţa lui Aurel Bordea pe care l-a salvat Molda, după  o luptă pe viaţă şi pe moarte cu ursul. Din încleştarea cu fiara, Aurel Bordea şi-a frânt o mână şi un picior, i-a fost sfârtecată faţa şi a rămas scăldat în sânge, singur, departe de stână.

Molda, după ce a gonit ursul, s-a întors la stăpânul ei şi nu l-a părăsit vreme de două zile şi două nopţi cât acesta s-a târât în căutarea unei aşezări omeneşti, salvându-i astfel de două ori viaţa: o dată în lupta cu ursul şi a doua oară când omul, aproape mutilat, s-a târât numai de ea ocrotit prin pădure, fără apă şi fără mâncare.

În această situaţie remarcăm un comportament cu totul ieşit din comun al Moldei, pe care nimeni nu a dresat-o pentru salvare: când Aurel Bordea avea buzele arse de febră, ea a plecat şi s-a întors repede cu capul muiat în apa unui izvor din apropiere la care omul nu putea ajunge. I-a umezit buzele şi faţa, scuturându-şi părul îmbibat cu apă. A repetat de mai multe ori acest gest. În timpul nopţii când pe munte se lăsa frigul, când piciorul rupt al lui Aurel Bordea era pe cale să îngheţe Molda îşi îngrijea stăpânul, îi lingea rănile, îl încălzea cu trupul ei. Molda n-a căutat nicio clipă nimic de mâncare pentru ea, a stat tot timpul nemâncată, nu s-a întors la stână sau în sat, nu s-a deslipit de stăpân decât să-i aducă, în felul ei, apă.

Aurel a fost găsit de nişte muncitori forestieri, dus la spital şi, după o îngrijire atentă, şi-a reluat locul în obştea din Rucăr.

Peste un an, în toamnă, am fost din nou la Rucăr la “Expo pastoralis ‘81″ la arbitrajul câinilor cibăneşti româneşti. La deschiderea expoziţiei ne-am îndreptat, toţi cei care iubim câinele, spre locul unde erau ţinuţi “câinii bărbaţi”, câinii ciobăneşti împreună cu ciobanii, stăpânii lor îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, în costumele muscelene ce străluceau în soarele rece de octombrie.

Am căutat-o din nou pe Molda, căţeaua cenuşie, nu prea voinică, nu prea bine hrănită, cu urmele vădite ale alăptării multor pui. Îmi reveneau în amintire ochii ei calzi, de culoarea chilimbarului şi mustăţile stufoase pe care îi adusese picăturile salvatoare de apă lui Aurel Bordea. N-am zărit-o, am crezut că-şi alăptează alt rând de pui sau, din alte pricini, n-a fost adusă la expoziţie.

Cu emoţie, am întrebat de ea, de căţeaua care a salvat o viaţă de om, de câţeaua a cărei poveste a impresionat sutele de oameni veniţi la expoziţia din ‘80. Am aflat cu un simţământ care este mult decât durere, este revoltă împotriva unei mari nedreptăţi, că Molda nu mai este. A murit, nu de moarte naturală, o mână criminală i-a întins otravă, otravă de şobolani, care nu iartă. Molda a laut momeala cu otrava care era întinsă de mână unui om. Molda a avut încredere în mâna omului. A crezut până în ultima clipă că tot ce vine de la om nu poate fi rău.

Ce păcat, că nu suntem întotdeauna demni şi răspunzători de ceea ce domesticim.

Dr. Ruxandra Nicolescu

“Povestiri adevărate despre câni”

Felicitări tuturor colegilor. Ne vedem peste două săptămâni. Mai jos găsiţi  lista cu numele  masteranzilor în reeducare funcţională.

Rezultate master 2009 kineto

Rezultate master kineto 2009 în urma confirmării locurilor

Acest program e din 2008/2009, doar orientativ ca să vedem ce vom studia, probabil. Îl puteţi descărca de mai jos:

Plan de invatamant master

Acest articol ar putea avea şi un alt titlu, dar simplul cuvânt “ambiţie” este atât de complex ca şi semnificaţie încât include miezul tuturor esenţelor, care construiesc existenţa de acuma a viitorilor studenţi la masterul de kinetoterapie. Probabil mulţi dintre noi şi-au pus întrebarea după ce au terminat cei trei ani: “Şi acum încotro?”. Grea întrebare. M-am săturat să aud “va fi cumva”, deşi parcă ar fi specific nouă şi este aşa adânc băgată această sintagmă în atitudinea noastră încât şi din reflex zici asta, fără să-ţi dai seama că astfel îţi asiguri simplitatea din toate punctele de vedere. Ştim, fiecare vrea să fie cel mai cel, să se ridice şi să fie jupân, nu-i uşor, cunoaştem oameni care au reuşit. Dacă m-ar întreba cineva dacă cred în destin, n-aş putea să-i răspund. Poate n-am experienţă de viaţă suficientă să-mi dau seama că aşa-numita “soartă” ascunde o arie majoritară din viaţa unui om. Oricum cine nu crede în destin înseamnă că nu crede nici în “noroc” şi nici în “ghinion”, este contrar lui Ghiţă al lui Slavici. Mai există o variantă, să fim superficiali şi să nu băgăm în seamă lucrurile care nu se văd, dar poate fi dureroas, distructiv acea mană sufletească cu care ne hrănim zilnic. Şi cum în general ne copleşeşte subiectivismul, ambiţia poate fi trăită cu multă patimă, adică te poate domina, e cazul perfect. Totuşi din perspectiva mea, ambiţia e ca şi curajul la câini. Dacă te naşti cu ea e-n regulă, dacă n-o ai, trebuie să-ţi găseşti o altă calitate pe care o poţi boteza ca fiind “ambiţie”. Latura ambiţiei mai puţin dorită e cea nerozească care te face să te pierzi şi să nu vezi realitatea în care te afli. Uneori tind să cred că sunt lucruri care trebuiesc luate aşa cum sunt sau cine ştie,  n-am ajuns pe culmea ambiţiei? Îndrăznesc să spun că e cel mai apropiat prieten al nostru, doar trebuie să daţi de el sau să vă facă cunoştinţă cineva, poate fi declanşat de un stimul care atinge acea valoare  prag care vă va da puterea să urcaţi, să nu vă uiţaţi înapoi în mod concret că în rest mai tot timpul aruncăm câte un gând spre ce a fost, pentru că suntem oameni, pentru că într-o zi vom fi amintiri. Ar fi interesant un studiu sau o cercetare, cum înteligenţa (un tip de inteligenţă) poate fi cuantificată, oare ambiţia se poate măsura?

Raportat la studenţi, proaspăt absolvenţi, uneori ambiţia ne face să ne revoltăm, să ţinem la principiile noastre care pot fi total greşite, dar suntem prea “mici” că să ne dăm seama. De ce mulţi tineri din ziua de azi nu ascultă vorba oamenilor care au trecut prin viaţă? De ce sfaturile sunt de “n” ori refuzate şi credem că suntem deştepţi? Posibil să fie din cauza ambiţiei. Ca în orice, există ambiţie “bună” şi “proastă”, important e să ştiţi că aveţi de careva, cu timpul se poate dezechilibra spre cea utilă vouă. Dacă ajungeţi să înţelegi că poate fi adevărată măcar pe jumătate teoria aceasta abstractă, înseamnă că sunteţi aproape de vârf, doar că topul poate fi de 597m sau de 8850m, noi alegem nivelul.

http://www.youtube.com/watch?v=pQgG2PuTSqI

Anunţul final legat de această reuniune ştiinţifică îl găsiţi aici:

http://csidss2009.nymphea.ro/

Scleroza multiplă este o boală neurologică invalidantă cu etiologia necunoscută care evoluează în pusee, unele cu remise totale, altele cu progresie continuă, având forme benigne, respectiv forme grave. Principala modificare histopatologică în SM este demielinizarea. Simptomele bolii sunt polimorfe, datorită atingerii tuturor segmentelor sistemului nervos central şi a fibrelor nervoase din sistemul nervos periferic. Distrugerea mielinei şi axonului s-ar datora unui proces inflamator autoimun cu implicaţii imunogenetice, cauza acetuia fiind  necunoscută. Astfel apar deficite motorii cu tulburări de mers şi spasticitate, tulburări de sensibilitate, ataxie, tremurături, tulburări sfincteriene, tulburări de dinamică sexuală, dizartrie, tulburări de deglutiţie şi oculomotricitate şi nu în ultimul rând disfuncţii cognitive datorită apariţiei plăcilor scleroase în emisferele cerebrale.

Unele teorii etiopatogenice clasează SM drept o maladie autoimună datorită efectelor, reacţiilor sistemului imunitar (nespecific, reprezentat prin fagocitoză şi specific prin limfocitele B, T) la diferite antigene şi totodată ca fiind o boală infecţioasă rezultată din acţiunea complexă între factorii declanşatori de mediu, predispoziţia genetică şi activarea aberantă a celulelor sistemului imun. Într-un cuvânt se poate aborda SM ca o boală autoimun-infecţioasă (la baza infecţiei poate sta virusul VEB – Virusul Epstein Barr sau virusul herpetic uman 6(VHU-6) etc.).

Semnele clinice ale SM cuprind o serie de manifestări motorii care se observă la mai mult de 50% din cazuri. Se poate vorbi de un deficit motor de tip pareză sau plegie, de o exarcerbare a reflexelor osteo-tendinoase, de spasticiate, de semnul lui Babinschi sau de o oboseală exagerată. Deficitul motor central poate afecta cele două membre inferioare, un singur membru sau un hemicorp sau toate membrele. Intensitatea disfuncţiilor motorii este variabilă, de la simple senzaţii de greutate a membrului afectat la deficite spastice sau flasce cu instalare bruscă. Spasticitatea are caracter  piramidal, reflexele cutanate abdominale sunt abolite, cele osteo-tendinoase sunt vii.

Mecanismul neuroimunologic în SM are trei etape:

• etapa1- de prezentare a antigenului;
• etapa2- de tarversare de către limfocitele activate prin bariera hematoencefalică;
• etpa3- nevraxială de agresiune imunoinflamatorie axomielică;

 Menage şi colaboratorii (1991) disting trei tipuri de evoluţie a SM:

• forma remitentă
• forma progresivă
• forma remitent-progresivă

Kinetoterapia în SM are patru obiective majore:

• să întreţină şi să sporească sfera mişcării;
• să ajute stabilitatea posturală;
• să prevină contracţiile musculare permanente;
• să menţină şi să încurajeze purtarea propriei greutăţi;

Datorită problemelor de motricitate apar atrofii musculare, retracţii musculo-tendinoase, anchilozarea articulaţiilor însoţit de un proces dureros şi distrofic tendinos şi capsular, stază circulatorie prin apariţie de edeme venoase, limfatice şi escare. Hidroterapia are un aport important în recuperarea bolnavilor cu SM, masajul cu duş subacval are efect trofic şi circulator, diminuează astenia şi oboseala, în rest masajul este contraindicat în spasticitate (înafară de vibromasaj). Hipoterapia oferă o destindere fizică şi psihică, are un aport în reeducarea echilibrului în primul rând iar terapia ocupaţională îi ajută să fie activi în viaţa de zi cu zi.

Bibliografie: Mihancea, P. (2005) “Scleroza Multiplă”- Editura Universităţii din Oradea

Şimleu Silvaniei este un oraş din nord-vestul ţării cu puţin peste 16.000 de locuitori, unde fotbalul este singurul sport poate  cu care se pot mândrii locuitorii urbei. În anii ‘70 şi ‘80 echipa de sub poalele Măgurii a atins un fel de apogeu evoluând pe atunci în “Divizia C”,  echivalent acum cu Liga a III-a. Însă vremurile s-au schimbat, a fost perioadă în care fotbalul a trecut în nefiinţă, jucători de perspectivă au plecat, s-au pierdut, doar terenul de fotbal de pe Partizanilor ne amintea de tribunele pline cu suporteri înfocaţi, prezenţi meci de meci, adevăraţi şimleuani care respirau şi visau fotbal. Neavând alte posibilităţi de a practica sport, generaţii întregi începând din anii 75′ până în  ’95, toţi copii am fost juniori la echipa locală, fotbalul reprezentând singura sursă de a te face remarcat, era oarecum singura cale care te evidenţia dintr-un oraş unde posibilităţile erau limitate. Bineînţeles, mulţi dintre noi ne-am dat seama că mingea nu ne va oferi o prietenie solidă sau poate nu am primit ajutorul necesar de a lupta în continuare şi am abandonat, fiecare orientându-se spre diverse domenii.

Trecând peste vremuri nu tocmai eficiente şi spectaculoase, în 2008 s-a înfiinţat FC SILVANIA ŞIMLEU SILVANIEI cu obiective îndrăzneţe, cu jucători valoroşi care tindeau spre glorie, vroiau să demonstreze că sunt capabili de performanţe şi de succese nemaiîntâlnite pe plaiurile şimleuane. Astfel sezonul 2008-2009 a fost unul pozitiv, au terminat pe locul II din Liga a III-a, în faţa unor echipe precum CFR II CLUJ sau CSM SEBEŞ şi au avut dreptul de a participa la turneul de baraj pentru promovarea în eşalonul secund. Aici echipa şimleuană a învins cu 2-0 pe FC CARACAL şi au trecut şi de CS INEU cu 3-0. Fructul ambiţiei şi dăruirii lor a însemnat cea mai importantă performanţă din istoria fotbalistică a oraşului ardelean, în prezent fiind surpriza ligii a II-a după remiza acasă cu Drobeta Turnu Severin şi tot cu un scor de egalitate în deplasare cu Dacia Mioveni, echipă care în urmă cu două sezoane se bătea în Liga I. FC SILVANIA este singura echipă din cele patru promovate care a rămas neînvinsă de la debutul campionatului, provocând o mare de bucurie tuturor fanilor sălăjeni.

Dacă tot am amintit de jucători de perspectivă, iată unul din ei,  LUPO LORAND CSABA şi un articol din 2004.

http://www.crisana.ro/stiri/sport-2/juniorul-lupo-se-va-pregati-cu-steaua-6378.html

Bravo băieţi, hai Şimleu!

Se zice că tot românul e fotbalist, ce părere aveţi de echipele noastre din Europe League şi Champions League, ce şansă mai are Fc Timişoara, cu ce echipe se va lupta Unirea Urziceni? Avem patru echipe în Liga Europei (CFR CLUJ, STEAUA, FC VASLUI, DINAMO), cine va fi responsabilă cu o surpriza plăcută? Daţi pronosticuri, vă aştept cu păreri şi comentarii.

În broşura de admitere la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport găsiţi şi informaţiile necesare despre admiterea la cele două masterate. Broşura o puteţi descărca de mai jos.

Brosura_Admitere_2009

Ne vedem în octombrie sau la înscriere.

    Învăţăm o limbă străină. Nu e nevoie să mai repetăm de ce, pur şi simplu te îmbogăţeşti ca om, eşti altcineva: un englez, un francez, un spaniol, un italian, un neamţ sau chiar grec ori suedez. Ar fi de preferat ca învăţatul unei limbi să ne devină un  hobby, fiecare zi măcar o oră şi sigur se prinde câte ceva de noi. Nu-i uşor, dar poate fi amuzant, plăcut, se poate transforma într-o obişnuinţă. E nevoie de timp, răbdare şi multă dorinţă, ambiţie şi hotărâre. Dacă sunteţi în regulă cu toate acestea, următorul pas îl găsiţi aici:

www.hallo.ro

www.thefreedictionary.com

www.macmillandictionary.com

Éxito!